Armenii sunt prezenți pe teritoriul României de peste un mileniu, cea mai veche mărturie care atestă existența lor aici reprezentând-o o inscripție pe o piatră tombală, din anul 967, descoperită la Cetatea-Albă. Cam în aceeași perioadă a fost semnalată de către cronicarii maghiari prezența unei colonii armenești în Transilvania, reprezentanții săi fiind înzestrați cu privilegii și cu titluri nobiliare.

• Cronicarii maghiari Simon de Kezai și Thuroczi consemnează că, în timpul ducelui Géza și al regelui Ștefan (997-1038) s-au stabilit în regat, pe lângă poloni, greci, spanioli și alții, un număr de armeni. În anul 1060, pe teritoriul Moldovei s-a semnalat prima colonie a armenilor, după prăbușirea orașului Ani, capitala Armeniei și exodul populației din zonă.
• În secolele X-XI, în Moldova s-a stabilit primul val de armeni care au plecat din Crimeea, după ocupația peninsulei de către bizantini și deportarea forțată a populației. Acesta era format din negustori, meșteșugari – în general oameni avuți, care, datorită privilegiilor pe care le-au obținut și comerțului pe care l-au dezvoltat, au făcut să prospere principatul Moldovei. La Suceava se stabilesc 700 de armeni, alți 3.000 stabilindu-se în 7 orașe din Moldova: Suceava, Botoşani, Iaşi, Galaţi, Vaslui, Dorohoi sau Hotin. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), circa 10.000 de armeni vin în Moldova, numărul total al armenilor ridicându-se la 20.000. „Carele armenești” plecate din orașele moldovenești duceau în Europa și Orient vite, grâne, brânzeturi, aducând în loc postavuri, covoare, broderii, mătăsuri, mirodenii.
• În Țara Românească, armenii s-au așezat ceva mai târziu – în sec. XIV-XV, în orașe ca București, Târgoviște, Pitești, Craiova, Giurgiu. După 1500, prezența lor este semnalată și în Dobrogea.
• În secolul al XVI-lea, o importantă colonie armenească a apărut la Târgoviște – capitala principatului român. În secolul următor, armeni din Bulgaria se stabilesc la București și la Pitești.
• Cel mai important eveniment în existența armenilor din Transilvania este întemeierea, în anul 1700, a orașului Armenopolis (actualul Gherla), lângă satul Gherla. Armenii locuiau deja aici din 1672 și, cu aprobarea Împăratului Leopold I (1657-1705), au construit orașul plătind suma de 25.000 florini în schimbul permisiunii primite de la Viena. Proiectul orașului a fost realizat de arhitectul Alexanian, urbea adăpostind circa 3.000 de armeni. Al doilea oraș populat de armeni a fost Elisabetopolis (actualul Dumbrăveni), unde a existat o colonie încă de la 1658.
•  În aceeași perioadă, înTransilvania mai trăiau armeni și în localitățile Frumoasa, Sibiu, Oradea, Bistrița, Târgu Secuiesc, Sfântu Gheorghe. De remarcat că, în orașele intens populate de armenii din Transilvania, pe lângă primar și sfatul bătrânilor, care erau aleși de localnici, armenii aveau tribunal propriu unde se judeca după legile primului cod civil armean.
• Comunitățile armenești din Țara Românească s-au dezvoltat mai târziu, după 1750. Aici s-au înființat Companii armenești – instituții civile de reglementare a problemelor comercianților și meseriașilor armeni, precum și a relațiilor dintre coloniile armenești și administrația românească.
• Primul abecedar în limba armeană, „Cheul cetirii literelor mesrobiene”, a fost tipărit la Iași, la Tipografia „Albina”, în 1847, sub îngrijirea lui Gheorghe Asachi, cărturar de origine armeană. În acea perioadă, limba vorbită de armeni a fost cea a zecilor de mii de emigranți, nou-veniți din Imperiul Otoman, după Genocidul din 1915. Păstrarea și transmiterea limbii s-a realizat prin școlile existente pe lângă mănăstiri sau biserici armenești.
  Uniunea Armenilor din România s-a constituit la 25 ianuarie 1919, cu scopul de a-i ajuta pe armenii refugiați în România după Genocidul din 1915. Cel dintâi președinte al Uniunii a fost Grigore Trancu-Iași. Lui i-a urmat Armenag Manissalian, care și-a dedicat o mare parte a activității ajutorării celor peste 10.000 de armeni refugiați, pentru ca aceștia să obțină cetățenia română. UAR a avut un rol deosebit de important în perioada interbelică în deschiderea și sprijinirea Consulatului primei Republici Armene la București (1920). O inițiativă cu un important impact a fost aducerea în țară a câtorva sute de orfani, supraviețuitori ai Genocidului împotriva armenilor din Imperiul Otoman (1915-1923), pentru care a fost înființat un orfelinat în localitatea Strunga (jud. Iași).
• Odată cu ocuparea României de trupele sovietice, UAR și-a suspendat activitatea. Singura instituție recunoscută oficial de statul român a rămas Biserica Armeană, comunitatea armeanească desfășurându-și activitatea, în perioada comunistă, în jurul acestei instituții.
• După Revoluția din 1989, armenii se mobilizează și reînființează Uniunea Armenilor din România – organizație permanent reprezentată în forul legislativ al ţării. Din 1992, deputatul UAR deține funcția de președinte al Grupului Minorităților Naționale (altele decât cea maghiară) din Camera Deputaților.
• La recensământul din 2011, în România mai erau 1361 de armeni, mulți în familii mixte. Comunitatea armenească publică periodicele Nor Ghiank (în armeană), Ararat, și Lăcașuri de cult, sponsorizat de statul român. Școlile armenești săptămânale sunt incluse în rețeaua școlară oficială, iar profesorii de limbă armeană sunt salarizați de către Ministerul Educației, minister care asigură și tipărirea manualelor de limbă armeană. În fiecare an, în luna aprilie, comunitățile armene din diferite orașe organizează acțiuni comemorative cu ocazia Genocidului împotriva armenilor din Imperiul Otoman din 1915-1923.