Comunitatea poloneză din România este răspândită în nordul țării, în special în județul Suceava. Dacă la recensământul din anul 1930 erau înregistrate 15.804 persoane de etnie poloneză, în prezent numărul estimat al polonezilor din Romania este de 4.247, ceea ce reprezintă 0,02% din populația țării. Dintre aceștia, 2.778 trăiesc în județul Suceava, 355 în București, 248 în Hunedoara, 107 în Timiș.

• Primele știri despre prezența polonezilor în spațiul românesc vin încă din secolul al XIII-lea, din Transilvania ocupată de Ungaria. Se știe că la ridicarea multor lăcașe de cult din Bistrița, Sic, Unguraș etc. au participat și meșteri pietrari polonezi.
•  Expansiunea catolicismului spre Moldova s-a soldat, la 9 martie 1371, cu înființarea episcopiei catolice de la Siret. Primul episcop numit aici a fost călugărul franciscan Andrzej Jastrzebiec, din Cracovia. Deși la Siret franciscanii aveau o mânăstire și o biserică, propaganda catolică se desfășura anevoios, așa că episcopatul s-a mutat la Suceava, apoi la Bacău, unde a rămas până în secolul al XVIII-lea. Fără îndoială că în tot acest timp, alături de misionarii catolici, au fost aduși din Polonia și meșteri care au înălțat lăcașe bisericești.
• La mijlocul sec. XIV au fost stabilite primele contacte dintre polonezi și români, odată cu întemeierea Moldovei, dar și cu anexarea ținutului Haliciului de către regele polon Kazimir cel Mare. Vecinătatea a dus la stabilirea unor intense legături politice, economice și culturale care au fost continuate apoi către vecinii transilvăneni. Legăturile au fost întărite și prin relații de rudenie: Lațcu, fiul lui Bogdan I s-a căsătorit cu Malgorzata, sora regelui polon Jagiello, inaugurând un lung șir de alianțe familiale între cele două popoare.
• Sfârșitul sec. XVI și începutul sec. XVII marchează creșterea influenței polone pe teritoriul României, mai ales datorită lui Ieremia Movilă, întronat în 1595 cu ajutorul hatmanului polon Jan Zamojski. Toate cele patru fiice ale lui Movilă au fost căsătorite cu poloni. Aceste legături au făcut ca mulți poloni să slujească la curtea lui Ieremia Movilă: numai garnizoana polonă din Iași număra atunci cca. 3.000 de oameni.
• În anul 1658 Seimul Poloniei a hotărât expulzarea celor de religie ariană. O parte a acestora s-au așezat în Transilvania.
• Un val important al emigrației polone pe teritoriul românesc a urmat războiului nordic (1700-1721). În 1772 mulți polonezi au venit în Moldova , dar migrația lor a fost curând stopată de autoritățile austriece. Sub presiunea Rusiei, domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat a fost obligat să ordone părăsirea de către polonezi a teritoriului Moldovei.
• Descoperirea zăcămintelor de sare a dus la deschiderea salinelor de la Solca (1784), Cacica (1785) apoi și de la Slatina Mare, Slătioara, Trestioara, Pleșa etc. În 1792, după ce s-a inaugurat exploatarea de adâncime de la Cacica, autoritățile austriece au adus aici 20 de familii de polonezi, mineri experimentați, cunoscători ai tehnicii caracteristice unor astfel de exploatări. Așezarea s-a dezvoltat repede. În 1810 a ajuns la 305 suflete, iar opt ani mai târziu a devenit o comună aproape în întregime poloneză, cu școală în care se învăța în patru limbi: polonă, română, germană și ucraineană.
• Prigoana dezlănțuită de ocupanți după încercările succesive ale polonezilor de a-și recâștiga independența națională (1794, 1830, 1846, 1848, 1863) aduce în zonă noi valuri de emigranți.  După înfrângerea insurecției lui Tadeusz Kosciusko (1794), urmată de cea de-a treia împărțire a Poloniei (1795), mulți polonezi au trecut în Moldova și în Țara Românească, urmând chemarea „Cine-și iubește patria, să meargă în Valahia”. În 1831, cca. 2-3 mii de polonezi din armata generalului Dwerncki au ajuns la Alba Iulia, Sibiu, Târgu-Mureș, Brașov, alți 400-500 au rămas în Bucovina. Deși guvernul de la Viena a ordonat după un timp ca polonezii să părăsească Transilvania, prezența lor a lăsat urme atât în istoria Poloniei, cât și cea a Transilvaniei. În această perioadă, polonezul Adolf David a inițiat la Cluj mișcarea carbonarilor. Acesta a fost transferat în Transilvania ca inspector de mine, unde a înființat societatea romano-polonă, însușindu-si dezideratele românilor transilvăneni.
• În Moldova au venit și mulți fruntași ai mișcării galițiene, printre care Teofil Wisniowski, colaborator al lui Adolf Dawid și Faustyn Filanowicz. Ultimul a organizat chiar un detașament militar, „Legiunea Polonă de Sud”, pe care l-a pus sub comanda lui Ioan Loga (Radziszewki) și a participat la luptele din Galiția.
• După insurecția ratată din ianuarie 1863, o parte a intelectualității polone, în frunte cu Zygmunt Milkowski, s-a stabilit pe meleagurile românești, îndeosebi în Bucovina și Moldova. Mulți dintre emigranții polonezi s-au stabilit la Pașcani și Iași, participând la construirea primei căi ferate moldovenești.
• Revoluția din 1848, care a dus la formarea Guvernului provizoriu de la București, a mutat centrul de greutate al activității emigranților polonezi în Țara Românească. La București au sosit numeroși polonezi pentru a sprijini revoluția. Din Moldova , „Legiunea Polonă de Sud”, cu un efectiv de 386 de luptători, a pornit pentru a se pune în slujba Guvernului Provizoriu. Din păcate, detașamentul polonez a fost interceptat de armata țaristă și decimat lângă Buzău
• În toamna anului 1851, revine în Moldova Zygmunt Milkowski cunoscut in literatură sub pseudonimul T.T. Jez, cu misiunea de a restabili legăturile cu teritoriile ocupate de Austria în vederea susținerii unei noi insurecții naționale. Când aceasta izbucnește (ianuarie 1863), mulți polonezi pun iar mâna pe arme, Milkowski organizând chiar un detașament cu care încearcă să forțeze trecerea prin Moldova (iulie 1863), pentru a provoca un conflict între marile puteri europene, cu eventuale beneficii în folosul insurgenților.
• În cadrul emigrației polone, un rol însemnat a jucat Uniunea Emigrației Polone (1866-1871), care a avut filiale la București, Iași, Pașcani. Printre cei mai activi fruntași ai emigrației polone s-au numărat și J. L. Gradowicz și Wladyslaw Dunin, care a fost și corespondent al câtorva ziare poloneze, franceze și austriece.
• În 1866 la Mihăileni s-a înființat prima bibliotecă polonă (Czytelnia Polska) de pe teritoriul României. În 1869 o astfel de bibliotecă a luat ființă și la București. Concomitent, încep să fie organizate asociații de ajutor reciproc (1888, Towarzystwo Wzaemnej Pomocy Polakow).
• Spre sfârșitul veacului trecut, pe teritoriul României activau trei centre poloneze importante: unul în jurul Iașilor și Pașcanilor, al doilea la Botoșani, al treilea la București. Cele polone din Cernăuți, Suceava și București au desfășurat o intensă activitate. Au apărut și primele gazete: „Gazeta polska”, „Przeglad Czerniowiecki” la Cernăuți, „Wiarus” la București (1894).
• Au apărut organizații culturale, case polone („Dom Polski”), asociații de prietenie româno-polone, Asociația Prietenilor Poloniei (cu filiale la Cernăuți, București, Iași, Galați), Asociația Universitară a Prietenilor Poloniei (București), Societatea Polono-română (Iași). În 1903, în orașul Suceava s-a pus bazele casei „Dom Polski”, unde s-a desfășurat o activitate intensă. În publicații ca „Epoca”, „Argus”, „Universul”, „Neamul Românesc” și altele apăreau numeroase materiale dedicate Poloniei.
• În 1918 s-a creat Consiliul Național Polon (din 1925 Consiliul Național Polon din România Mare, din 1926 Uniunea Polonezilor din România). Au existat și alte organizații polone, iar unirea dintre acestea s-a realizat în 1932, când s-a creat Uniunea Asociațiilor Poloneze din România, având un organ executiv a cărei președinte era preotul A. Lukasicwicz. Uniunea a acordat o atenție deosebită dezvoltării rețelei școlare în limba polonă, cu sprijinul autorităților române.
• Începutul primului război mondial a trezit din nou speranțele polonezilor privind constituirea unui stat național. în cele din urmă, Polonia Și-a redobândit independenta. La 15/28 noiembrie 1918, participând la adunarea Consiliului Național Român, președintele Consiliului Național Polonez, proaspăt creat, afirma, în numele conaționalilor săi, dreptul istoric al României asupra Bucovinei.
• Deși după renașterea statului polonez, mulți emigranți, mai ales intelectuali, s-au repatriat, semnarea convenției romano-polone în 1921 a avut darul de a revigora activitatea polonezilor din întreaga Românie. Astfel, Consiliul Național Polonez din Bucovina, înființat în 1918 în locul Cercului Polonez, și-a extins influența, transformându-se în Consiliul Național din România Mare (1925), iar din 1926 în Uniunea Polonezilor din România.
• Al doilea război mondial a debutat cu ocuparea Poloniei și cu cel mai mare val al emigrației poloneze în România . Marele Refugiu Polonez din 1939 este, în ciuda contextului tragic, unul dintre episoadele cele mai bune ale înfrăţirii dintre cele două popoare. Timp de mai mulţi ani, până la terminarea războiului, guvernul român, dar şi oamenii obişnuiţi, le-au oferit refugiaţilor un cămin temporar. Mai mult, o parte semnificativă a tezaurului polonez a fost depozitat în băncile româneşti, fiind restituită integral după război. Populația, ca și autoritățile, au avut o atitudine mai mult decât prietenoasă fațăde refugiații polonezi. S-a înființat astfel Comitetul central polonez pentru ajutorarea refugiaților, cu sediul în București, care în câteva luni organizează 54 de comitete locale.

• 

  La începutul anului 1940 se organizează Cercul polonez pentru conciliere în România cu scopul de a realiza apropierea dintre polonezii stabiliți de mai demult în România și cei proaspăt refugiați. În România polonezii au înființat 32 de școli de diferite grade, cu 3.126 de elevi (coordonate de Uniunea poloneză a școlilor), au editat numeroase publicații, au început să-și tipărească, în limba polonă, operele clasicilor, atât de necesare școlilor poloneze, dar și opere care surprindeau tragedia proaspăt dezlănțuită.

• Timp de doi ani, între 1940 şi 1942, Bucureştiul a avut un primar polonez, generalul Victor Dombrovski.
• După 1947 nu s-au mai produs modificări semnificative în structura minorității poloneze din România . „Societatea de lectură”, înființată la Suceava în 1903, care reprezenta comunitatea poloneză, va fi desființată în 1950.
• Uniunea „Dom Polski”, care are sediul central la Suceava și filiale în București, Constanța , Iași etc, editează din 1991 revista lunară bilingvă „Polonus” care pe lângă informații din viața comunităților oferă date despre cultura și istoria polonezilor. „Dom Polski”organizează anual, în luna septembrie, „Zilele culturii poloneze” care cuprind simpozioane științifice, expoziții artistice, spectacole folclorice. De două ori pe an, în mai și noiembrie, sunt organizate concursuri naționale de recitare, la care participă zeci de copii și tineri.

• 

  Uniunea Polonezilor din România a fost înființată la 16 martie 1990 cu denumirea Uniunea Polonezilor din România în București „Dom Polski” din inițiativa unui grup de polonezi din București. Aceasta  este singura organizație a polonezilor din România. Ea cuprinde comunitățile poloneze din Bucovina din satele județului Suceava, precum și polonezii răspândiți în țară, organizați în asociații ce activează în marile orașe. Uniunea activează, în principal, în scopul păstrării și cultivării tradițiilor, învățării limbii polone, menținerii legăturilor cu Polonia și manifestă grijă față de comunitățile poloneze din România. În prezent, organizația cuprinde 15 asociații locale, la București, Constanța, Craiova, Iași, Suceava, Siret, Rădăuți, Vicșani, Solonețu Nou, Cacica, Pleșa, Poiana Micului, Păltinoasa, Gura Humorului, Moara. Sediul conducerii Uniunii se află în Casa Polonă din Suceava, construită în anii 1903 – 1907 și redobândită de către polonezi, după anii comunismului.