Evreii sunt unul dintre puținele popoare antice care a reușit să supraviețuiască de-a lungul mileniilor, în ciuda faptului că, totuși, vorbim despre o populație nu foarte numeroasă. După Biroul Israelian de Statistică, populaţia evreiască aflată pe întreg globul pământesc, era estimată la circa 13,5 de milioane. Cu toate acestea, percepția noastră, cum că în lume ar fi foarte mulți evrei, se datorează, cel mai probabil, răspândirii geografice a acestui popor. Cu certitudine, nu există țară în care să nu trăiască și evrei – iar România nu face excepție. Mai mult chiar, istoria acestui popor pe meleagurile noastre este strâns legată de istoria României.

• Fără a fi confirmată de dovezi arheologice, prezența primelor triburi iudaice pe teritoriul patriei noastre a fost plasată încă dinaintea cucerirea Daciei de către Traian, însă această ipoteză se pare a fi doar o legendă. Istoricii susțin însă că primii evrei ar fi putut ajunge în Dacia odată cu instalarea puterii romane, opinie confirmată de o serie de mărturii arheologice, mai ales monede.
• În secolul XIV apare prima atestare documentară despre prezența evreilor. Roman I Mușat, domnul Moldovei între 1391-1394, care a întemeiat orașul Roman, i-a eliberat pe locuitorii evrei ai așezării de serviciul militar în schimbul unui impozit. În aceeași perioadă, în Principatele Române au venit evrei din Europa Centrală (evrei așkenazi). Mai târziu, în timpul dominației otomane, s-au stabilit aici în special evrei sefarzi, de origine spaniolă. Jewish Encyclopedia amintește că la curtea lui Ștefan cel Mare a fost logofăt un evreu, Ițhak fiul lui Beniamin Șor, iar unul dintre medicii domnitorului era evreu. Documente din anul 1550 atestă prezența, la București, a unui grup de evrei condus de David Ibn Usa, probabil liderul religios al comunității.
• În secolul al XVI-lea un alt val de evrei așkenazi vorbitori de idiș a sosit în România în urma pogromurilor din Ucraina din a venit în România.
• Un secol mai târziu, în 1694, la București, documentele spun că breasla evreilor a plătit un bir domnitorului Brâncoveanu , iar în 1739 Constantin Mavrocordat l-a numit pe „Marco al lui Lazăr” să fie «staroste de jidovi» la Bârlad.
• După anul 1740 există acte oficiale care confirmă comunități evreiești în orașele Roman, Bacău, Iași și Galați.
• În a doua jumătate a sec. XVIII și în prima parte a sec. XIX, un nou val de evrei se refugiază în Moldova și Transilvania datorită înăspririi situației evreilor din Galiția.
• Începând cu secolul al XIX-lea, prezența evreilor a început să fie semnificativă în viaţa socială, revoluţia de la 1848 oferind obştii evreiești drepturi civile şi politice mai semnificative. În anii următori Unirii, Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emanciparea lor, cooptându-i în posturi publice. Codul Civil din acea perioadă stipula „naturalizarea evreilor după zece ani de rezidență în țară”.

• Populaţia evreiască a atins apogeul între cele două războaie mondiale. Astfel în anul 1924, 796.056 evrei trăiau în România (5% din totalul populaţiei). În unele oraşe din Moldova, naţionalitatea evreiască domina numărul total al cetăţenilor. În Fălticeni au fost 57% din totalul populaţiei, în Dorohoi, 53,6%, la Botoşani, 51,8%, în Iaşi, 50,8%, în Gertsa, 66,2%, la Mihăileni, 65,6%.
• Emanciparea populației evreieşti a fost întreruptă odată cu începerea perioadei de antisemitism din a doua jumătate a anilor `30. Introducerea „legii sângelui” (august 1940) a dus la pierderea totală a drepturilor cetăţeneşti şi politice a evreilor din România şi a dat naştere la tragedia evreilor jefuiţi, deportaţi şi omorâţi
• În perioada celui de al doilea Război Mondial, în vremea prigoanei antonesciene și imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, evreii au emigrat în masă, trebuind să își lase în țară toate bunurile și toți banii. În perioada antonesciană au părăsit România circa 60.000 de evrei iar după 23 august 1944 încă aproximativ 120.000. Evreii basarabeni (în majoritate evrei ruși) care au supraviețuit holocaustului (circa 130.000) au devenit definitiv cetățeni sovietici în 1944.

• În primii ani de după război, viaţa evreilor din România a beneficiat de o constituție care asigura egalitate deplină în faţa legilor. Pe de altă parte, orice manifestare de ataşament faţă de cultura, tradiţia sau religia evreiască erau considerate manifestări periculoase de naţionalism, burghez, reacţionar anticomunist.
• În aceste condiții, un val masiv de emigranți a părăsit România în deceniul 1945-1955, când 166.400 de evrei români s-au stabilit în Israel, trebuind să-și abandoneze bunurile și să plătească pentru emigrare taxe proporționale cu nivelul de studii. Dintre cei 756.930 evrei recenzați în România în 1930 (441.293 în 1941 fără nordul Transilvaniei, aproximativ 250.000 în toamna 1944 fără nordul Transilvaniei și Bucovinei, și fără Basarabia), în 1956 mai rămăseseră în Republica Populară Română 146.274 evrei. În 1970 mai erau încă 24.667, în 1992 un număr de 9.670 iar în 2002 doar 6.179. Plecarea evreilor basarabeni a fost mai târzie, valul producându-se în deceniul 1980-1990.
• La sfârșitul sec. XX numărul evreilor cetățeni români a scăzut sub 7.000, astfel încât această minoritate națională poate fi considerată astăzi ca fiind pe cale de dispariție. Pe teritoriul României există circa 125 temple/sinagogi din care aproape jumătate sunt active sau parţial active. Având în vedere arhitectura lor deosebită, multe sunt declarate monumente istorice şi/sau arhitecturale. Comunităţile evreieşti numără circa 765 de cimitire, dispuse în diferite localităţi din România.