Etnii

Istorie cu iz turcesc

Elementul turcesc este prezent pe teritoriul României încă din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Primele atestări ale prezenței turcilor datează de peste 1.500 de ani, dacă îi socotim pe huni drept strămoși ai turcilor de astăzi. Putem afirma că, de atunci și până în zilele noastre, elementului turcesc n-a lipsit niciodată de pe teritoriul de astăzi al țării noastre.

Propaganda comunistă din vremea Epocii de Aur” a creat și perpetuat mitul invincibilităţii valahe în faţa uriaşei forţe otomane, românii medievali şi Principatele lor fiind descrişi de istoriografia acelor vremuri ca o adevărată stâncă în calea expansiunii otomane, nişte rebeli care-şi permiteau să nu plătească tribut, „stăpânilor lumii“ din Orient. În realitate, însă, românii au fost mai bine de 400 de ani vasalii Imperiului Otoman, au plătit tribut şi au însoţit chiar armatele turceşti în campanii contra statelor creştine.  Vechile documente istorice arată că mulți dintre voievozii români, după decenii de împotrivire, au fost nevoiți în cele din urmă să devină supuşi, nu neapărat fideli, ai Înaltei Porţi în schimbul păcii cu Imperiul Otoman. În schimb, acesta se obliga să nu atace țările românești și să le ofere protecție împotriva tătarilor.

Marea moschee din Constanța

În ciuda numeroaselor conflicte, în sutele de ani de convieţuire, turcii şi românii şi-au respectat reciproc cultura, obiceiurile şi limba. Turcii (türkler în turcă), ca minoritate etnică din România, reprezintă 0,2% din populația totală a țării, numărând în prezent circa 27.600 de persoane. Majoritatea turcilor din România trăiesc în zona istorică Dobrogea (în limba turcă Dobruca), în special în județul Constanța, unde trăiesc peste 24.000 de turci, 3,4% din populația județului. O altă zonă intens populată o reprezintă județul Tulcea. Înaintea realizării lacului de acumulare de la Porțile de Fier, a existat o importantă comunitate turcă și pe insula Ada Kaleh. Fiind o minoritate etnică recunoscută oficial, turcii din România au un reprezentant în Camera Deputaților.

  • În prima jumătate a veacului al V-lea,hunii lui Atilla au ajuns si pe teritoriul de astăzi al României, venind din adâncurile Asiei prin nordul Mării Negre. Legendele susțin că mormântul lui Atilla s-ar afla pe teritoriul României, undeva în apropiere de hotarul cu Serbia.
  • Prima consemnare documentară a prezenţei unor etnici turci în ţara noastră este din anul 1264, când un grup de 12 mii de ostaşi s-a aşezat în Dobrogea, în zona Babadag, pentru a apăra Imperiul Bizantin de invaziile străine. La conducerea lor se afla un derviș cunoscut sub numele de Sari Saltuk Baba, de la care a rămas și denumirea localității Babadag (pădurea lui Baba).
  • Până în pragul veacului al XIV-lea, în zonă au venit alte popoare turcice, cunoscute sub diverse denumiri: avarii, bulgarii (de origine turcă), ungurii (denumirea de ungur provine din Onogur=Onoguz, in sensul de 10 triburi de Oguzi = turci), dar mai cu seama pecenegii, uzii (aguzii), cumanii și alte seminții turco-mongole, unele dintre acestea lăsând urme vizibile și pe teritoriul actual al României. O mărturie în acest sens o pot constitui o serie de denumiri geografice, cum ar fi Teleorman (Deli Orman, pădure nebună), Bărăgan (provine din  cuvaântul „bora” – viscol, furtună) sau Caraiman (Kar-yaman – zăpadă abundentă).
  • Ultimii care au venit din Asia Centrală, prin nordul Mării Negre, au fost urmașii lui Ginghiz-Han, care pusese bazele unui imperiu mongol, iar fii și nepoții lui își extinseseră stăpânirea în bună partea a Europei orientale, prin Hoarda de Aur. În drumul lor spre Europa, aceștia au adus în Balcani o bună parte din populațiile turanice din adâncurile Asiei, peste cei care se aflau deja pe aceste meleaguri.
  • Dominaţia otomană a început în Ţările Române în jurul secolului al XV-lea şi a durat, cu mici perioade de întrerupere, până în secolul al XIX-lea. Totul a început în Ţara Românească, acolo unde voievodul Vlad Uzurpatorul a fost primul care s-a închinat turcilor şi a acceptat să plătească tributul Imperiului Otoman.
  • Mircea cel Bătrân a refuzat plata tributului, intervenind chiar în politica internă a Imperiului Otoman, alimentând războiul civil după moartea lui Baiazid Fulgerul. Cu toate acestea a fost copleşit în 1417 de armatele otomane, care ocupă Dobrogea şi fac prăpăd în Ţara Românească. În aceste condiţii a fost nevoit către sfârşitul domniei să se închine sultanului şi aşa cum arată documentele otomane să plătească chiar şi tributul din urmă.
  • În Moldova dominaţia otomană s-a instaurat abia la jumătatea secolului al XV-lea, fiindcă acest Principat nu era încă în raza lor de acţiune. Abia după cucerirea Constantinopolelui în 1453, otomanii au cerut tribut domnitorilor Moldovei. Primul tribut a fost plătit în 1456, de către Petru Aron – un lider slab, speriat de otomani şi care le-a acceptat suzeranitatea imediat, consemnează istoricul Bogdan Murgescu. Plata tributului a fost făcută cu întreruperi până în secolul al XIX lea, în ciuda faptului că voievozi precum Ştefan cel Mare, Ioan Vodă sau Petru Rareş s-au răsculat, periodic, împotriva stăpânirii turceşti.
  • Astfel, Ştefan cel Mare, a oprit plata tributului în 1473, după ce plătise timp de 16 ani „taxa de protecţie” către otomani. Au urmat inevitabil războaiele, iar în anul 1492, a trebuit să reia din nou plata unui bir de e 4.000 de ducaţi pe an, în schimbul păcii.
  • Începând cu secolul al XVII-lea, turcii au preferat să ţină Ţările Române în sfera lor de influenţă şi să le folosească mai ales din punct de vedere economic, pentru a-şi susţine propriul efort de război. Aşa cum arată o serie de specialişti, înșiși boierii români îi preferau pe turci şi pe domnitorii slabi, în defavoarea liderilor adevăraţi, care le-ar fi putut îngrădi privilegiile şi i-ar fi împins în războaie.
  • După jumătatea secolul al XVII-lea, otomanii subjugă aproape de tot Ţările Române şi îşi impun voievozii, inaugurând seria domniilor fanariote, când Moldova şi Ţara Românească se orientalizează, iar obligaţiile fiscale devin apăsătoare. Ţărănimea sărăceşte iar o elită greco-fanariotă trăieşte pe picior mare asemeni stăpânilor de la Istanbul.
  • În secolul al XVII-lea, Dobrogea era administrată potrivit legislației turco-islamice propriu-zise. Mai toate satele şi oraşele din Dobrogea aveau nume turceşti. Teritoriul era împărțit în mai multe unități administrativ-juridice numite kaza-le: Tulcea, Babdag, Isaccea, Macin, Karasu (Medgidia de azi), Mangalia, Tekirghiol și altele, care se aflau sub conducerea unor kadii (judecători musulmani), toate fiind încorporate într-o unitate administrativ-militară mai mare, numita sangeac, condusa de un sangeakbei, care, la rândul lui, avea drept superior un beilerbei.
  • Cea mai impresionantă figură din zona Dobrogei, în această perioadă, a fost a fost liderul spiritual Sari Saltuk Dede, care a avut o atât de mare influenţă asupra etnicilor turci încât, la 1641, când Petru Bogdan Bagsik vizitează Babadagul, menţionează că în acest oraş turcii cinstesc în mod deosebit mormântul acestuia care este înconjurat de candele, iar creştinii ajung chiar să îl confunde cu Sfântul Nicolae.
  • Abia la începutul secolului XIX revin domnii pământeni. Suzeranitatea otomană rămâne însă până tocmai în 1877, când românii se scutură definitiv de ea în urma Războiului de Independenţă.
  • În 1877, după războiul turco-ruso-român, Dobrogea de Nord a fost redată României care îşi obținuse Independenţa faţă de Imperiul otoman, după mai bine de patru secole şi jumătate.
  • După obținerea Independenței, relațiile dintre România și Turcia s-au desfășurat în condiții pașnice până la primul război mondial (1914-1918), când cele două state s-au aflat în tabere opuse. În acea perioadă, bulgarii, în colaborare cu Imperiul otoman, au ocupat pentru o vreme Dobrogea, dar pierzând războiul au trebuit să se retragă, iar Dobrogea a revenit pe teritoriul anterior. În urma instaurării păcii, populația turco-musulmană din zonă avea să se bucure de o atenție deosebită din partea statului român, prin modernizarea vieții sale socio-economice, culturale și religioase, în condiții depline de libertate.
  • Relațiile româno-turce au evoluat tot mai favorabil după crearea Republicii Turcia în anul 1923, prin ieșirea Imperiului Otoman de pe scena istoriei. Manualele școlare pentru etnicii turci erau aduse din Turcia, ceea ce a ușurat introducerea alfabetului latin în școlile turcești din Dobrogea, după reforma alfabetului turc din anul 1928. În această perioadă au apărut o serie de ziare turcești la Silistra, Bazargic sau la Constanța, fiecare militând pentru modernizarea populației turco-musulmane din Dobrogea acelor vremuri.
  • Anul 1940 a reprezentat o adevărată catastrofă pentru România, în sensul pierderii unor teritorii. Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) a trebuit cedat Bulgariei, aceasta însemnând o grea lovitură pentru populația turco-musulmană din România, care s-a redus cu mai mult de jumătate.
  • După al doilea Război Mondial, regimul comunist a redus și mai mult drepturile minorității turce, întrerupând aproape în întregime legăturile tradiționale cu Turcia.
  • La 29 decembrie 1989, la inițiativa unor lideri ai comunității turce şi tătare a fost fondată la Constanța Uniunea Democrată Turcă Musulmană din România, care se dorea a fi o „organizație non-profit, etno-confesională a populației turce şi tătare din România”. Această formă de organizare a durat destul de puțin, astfel încât datorită unor neînțelegeri din cadrul comunității turce şi tătare, la 1 februarie 1990 s-a luat hotărârea de separare a celor două etnii, formându-se astfel: Uniunea Minoritară Etnică Turcă din România – care după trei ani (21 decembrie 1993) a căpătat statut juridic, cu denumirea Uniunea Democrată Turcă din România – și Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România.

Categories: Etnii, Istorie, Turci

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>