Armeni

Originile armenilor din România

După implantările sporadice de populație armeană în Balcani, efectuate de împărați bizantini, stabilirea armenilor în Europa de Est a fost determinată de câteva exoduri din secolele al XI-lea—al XIV-lea, cauzate de căderea regatului Armeniei Mari. Primul exod a urmat ocupării capitalei Ani de către selgiucizi în 1064, când populația a emigrat spre Cilicia, Crimeea și Polonia. Al doilea exod, după invazia tătărească din 1239, a avut ca direcții Polonia și Moldova. Al treilea exod, în 1299, motivat de oprimările suferite sub tătari, s-a îndreptat spre Crimeea, unde s-a format o colonie comercială ulterior în legătură cu Moldova. Al patrulea exod s-a datorat cutremurului din 1319, care a distrus orașul Ani, precum și foametei provocate de acesta. Ultimul exod a fost determinat de invazia nimicitoare a mongolilor în Armenia apuseană, în 1342.

Dintre emigranții armeni așezați în Crimeea în 1045, când Ani a fost ocupată de bizantini, iar populația sa deportată, și apoi în 1064, cei care căutau locuri mai stabile au plecat mai departe, spre Galiția, Polonia, Moldova, Moravia, unde nu apăruseră formațiuni stabile, acești nouveniți alcătuind acolo, astfel, grupuri etnice distincte. Mai apoi, odată cu întemeierea noilor state dornice să-și impună suveranitatea, a început fenomenul de asimilare, îndeosebi atunci când comunitatea armeană a adoptat religia catolică oficială.

Cea mai veche mărturie atestată a prezenței armenilor în zona țărilor române o constituie un epigraf din anul 967, pe o piatră de mormânt din Cetatea Albă. Conform consemnării făcute de Grigore Goilav, textul inscripției menționează: “Această cruce este gravată la 416” (data aparține cronologiei armene introduse la 11 iulie 551, deci corespunde anului 967).

În Transilvania este semnalată prezența aproape simultană a unei colonii armenești. Cronicarii maghiari Simon de Kezai și Thuroczi scriu că, în timpul ducelui Géza (972-997) și al regelui Ștefan I (997-1038), s-au stabilit în regat, pe lîngă boemi, poloni, greci, spanioli și alții, un număr de armeni care au fost înzestrați cu privilegii și cu titluri nobiliare: “Praeterea (inquit) intraverunt Hungariam tam tempore Ducis Geizae et Sancti regis Stephani, quam diebus regum aliorum Bohemi, Poloni, Graeci, Hispani, Hismaelitae, Bessi, Armeni etc. qui diutius in regno commorando, quam vis illorum generatio nesciatur, per matrimonium diversorum contractus, Hungaris immixti nobilitatem pariter et descensum sunt adepti”.

Armenii stabiliți în secolele al X-lea—al XI-lea pe teritoriul ce avea mai târziu să devină principatul Moldovei veniseră de la Ani direct pe căile comerciale, în vreme ce, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cînd localitatea Caffa din Crimeea a fost ocupată de otomani, armenii formați ca negustori la genovezi au pătruns în zona Moldovei, drept singurul drum comercial care le rămăsese spre Orient. Primii refugiați din Armenia aparțineau păturilor avute – aristocrați, negustori, meșteșugari care își salvau viața, bunurile, dar și credința – și, datorită privilegiilor pe care aveau să le obțină și comerțului pe care l-au inițiat în noile lor așezări venind cu caravanele în secolele al XI-lea–al XII-lea, orașele din Galiția, Polonia și Moldova au prosperat. Bun cunoscător al istoriei armenilor din România, Nicolae Iorga afirma în Choses d’art arméniennes en Roumanie (1935): “S-a constatat prin documente existența armenilor din Moldova de prin secolul al XIV-lea. Ei erau aici înainte chiar de întemeierea principatului. Cum principatul Moldovei a fost în realitate creat pe calea comerțului, acei cari au urmat această cale a comerțului au devenit colaboratori la crearea statului național în Moldova. Așa încît armenii sunt oarecum părinții Moldovei.”

În Țara Românească, armenii s-au așezat mai târziu, în secolul al XIV-lea, venind din Armenia și Crimeea. Prezențe armenești sunt menționate în anii 1400-1435 la București, Târgoviște, Pitești, Craiova, Giurgiu, iar începând din 1500 este semnalată existența armenilor la Babadag, în Dobrogea. Căderea Constantinopolului în 1453, ocuparea Crimeii în 1475, precum și alte evenimente din secolele al XVI-lea–al XVII-lea au adus alte valuri de imigranți armeni în Muntenia. În secolul al XVI-lea, când Târgoviștea era capitala principatului, aici se formase o importantă colonie armenească, iar în secolul al XVII-lea vin și se stabilesc la București și la Pitești armeni din Bulgaria, care se așezaseră acolo după căderea Constantinopolului și nu-și mai păstrau limba.[Clericul Cristophor Lukacsi, în Historia Armenorum Transilvaniae (Viena, 1859), explică existența elementului armean în Transilvania citându-l pe istoricul Ghevond, care afirmă că în secolul al VIII-lea armenii din oastea unei căpetenii hazare din Caucaz, numiți de acesta în posturi de comandă datorită vitejiei lor, s-au alăturat altor șapte triburi hazare ale ungurilor, luând parte, împreună cu acestea, la cucerirea de teritorii în Europa. De altfel, armenii ar fi putut trece în Transilvania din Balcani, unde au ajuns cu oastea bizantină mobilizată sub împărații Mauriciuși Focas împotriva avarilor și bulgarilor (secolele al VI-lea – al VII-lea), apoi odată cu pavlicienii duși în Bulgaria în secolul al X-lea. Între armeni și țările dunărene trebuie să fi existat, cum conchide și Joseph Strzygowski în Die Baukunst der Armenier und Europa (Viena, 1917), strânse legături comerciale.

Sursa: wikipedia.ro

Categories: Armeni, Etnii, Istorie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>